M-a rugat un prieten al blogului să scriu despre 8 martie, pentru că e sigur că a fost ceva special… Grigore, nu fi sigur niciodată… Nu că mi s-ar fi întâmplat ceva rău în ziua asta, dar am ajuns să constat, cu cea mai mică satisfacţie posibilă, că nu reuşesc să-mi ordon nici de 8 martie, nici măcar de ziua mea: Rodica, bucură-te! Nu mai stiu să găsesc stări de bine în aceste zile.

Am felicitat-o pe mama, am primit zeci de mesaje de la cei care mă iubesc, de la prieteni, colegi  şi oameni care mă respectă, dar… mie mi se face rău de la cuvintele astea atât de frumoase. Fiecare îţi doreşte, exact la fel cum le doreşti tu celorlalţi, din toată inima, lucruri pe care le meriţi, doar că ele sunt atât de aeriene, importante şi nu se prea grăbesc să vină. Unui om bolnav îi doreşti din suflet să se facă bine şi de multe ori, nu se mai face. Unui prieten deştept rămas fără serviciu îi doreşti să i se facă o ofertă care să merite lunile trăite fără salariu, şi nu mai vine oferta, şi omul intră în depresie şi… Unei prietene îi doreşti să-i vină omul de peste hotare, dar el nici mesaj de ziua ei nu-i scrie… Aşa că nu vreau să primesc urări pentru că nu pot reacţiona normal la ele. Adică, eu prea le iau în serios şi aştept ca ele chiar să se împlinească. Ba mai mult chiar. Visez de ceva ani să nu fiu pe aici de ziua mea. Să nu oblig pe nimeni să-mi spună cuvinte. Vreau să-mi umplu maşina cu trei prietene şi să mergem la Iaşi la un prânz şi o cafea, cu escale prin Diverta şi Stefanel. Şi niciodată nu fac asta. “Las-că la anul.” Iar “la anul” e ca şi în anul trecut…

Aşa că, sărbătorile mele cele mai frumoase rămân zilele în care sunt liniştită, împlinită sufleteşte sau cele în care mi-a mai venit o nebunie în cap şi încep să trăiesc cu ea, să visez şi să mă îndrept cu paşi de dans spre realizarea ei… Altfel, de opt martie mergem mereu la naşa, că e şi ziua ei de naştere. Doar anul trecut nu am fost, pentru că am permis unor aparenţe cu context dramatic să fie mai puternice decât sentimentele omeneşti…  

Dar cele mai frumoase zile de opt martie au fost cele de la şcoală. Trăiam cu emoţia cadourilor care vor veni de la băieţi. Speram că noi, fetele, nu vom fi trase la sorţi atunci când ei vor decide pe cine trebuie să felicite fiecare, ci vom fi alese după “strigătele inimii lor”. Şi că aceste  strigăte vor coincide cu ale noastre. Erau şi mari dezamăgiri, desigur… Ei, emoţii de adolescenţi. Dar toate primeam băsmăluţe, săpunele, ciorăpiori, câte o carte, o ciocolată, un pix sau un caiet… Pe urmă veneau dansurile. Dansurile în clasă. Băncile se mutau în fundul clasei şi noi, fetele, începeam să defilăm în fuste şi pantofi împrumutaţi de la surori mai mari sau mătuşi subţirele şi abia măritate…

Sursa: Blogul Rodicăi Ciorănică